Cu un picior amputat și unul ars, Costi Slăniceanu continuă să trăiască…

Cu un picior amputat și unul ars, Costi Slăniceanu continuă să trăiască…

De 12 ani, Costi Slăniceanu vrea să arate tuturor celor care sunt în situații similare că nu trebuie să le fie rușine cu handicapul pe care îl au, că nu trebuie să se izoleze de oameni, ci din contră. Dar să nu o luăm înaintea poveștii.

După ce a terminat stagiul militar obligatoriu, în perioada 2001-2002, Costi Slăniceanu și-a dat seama că este atras de haina militară, de disciplina și de ordinea din armată. La 1 mai 2002, a fost chemat la Unitatea de Vânători de Munte din Câmpulung Muscel, unde a rămas până în 2003, când s-a dus la Școala de Subofițeri. În 2004, a fost repartizat, la cerere, la primul batalion al Forțelor Speciale din Târgu Mureș, unitate cu care a și plecat în Afganistan, în 2006.

În Afganistan am fost ca mecanic conductor de Transportor Amfibiu Blindat. Desfășuram patrule în jurul bazei din Kandahar, în satele vecine bazei. Mai aveam două săptămâni până la încheierea misiunii când s-a petrecut nefericitul incident”, povestește Costi Slăniceanu.

Ascultându-l, ai impresia că vorbește despre un film, nu despre o întâmplare în care, din păcate, a fost unul dintre actorii principali. Am înțeles însă că această atitudine, pe care am numit-o detașare, nu este decât expresia unei extraordinare forțe interioare combinată cu optimism și generozitate.

Era 20 iunie 2006. Eram în primul TAB din coloană, ne întorceam dintr-un post de observare pe timp de noapte, pe valea Râului Tarnak. La un moment dat, am întâlnit un punct obligatoriu de trecere. Erau niște gropi săpate acolo pe marginea drumului, de unde își luau localnicii pământ pentru construcții, probabil. Era o curbă ușoară la dreapta. Atunci am călcat cu prima roată din stânga, cea care era cel mai aproape de locul mecanicului conductor, pe un dispozitiv explozibil improvizat, format dintr-o mină antitanc, de care mai erau legate două proiectile de 120 mm. A fost o explozie puternică. Pe mine m-a aruncat pe scaunul din dreapta, pe șeful de mașină l-a aruncat undeva la vreo 16 metri depărtare de TAB. Au început procedurile de evacuare din TAB. Un alt coleg, venit cu TAB-ul următor ca să ajute la evacuare, a călcat pe o mină antipersonal, pierzându-și și el piciorul drept. Este vorba de Laurențiu Șerban, care face parte și el din echipa Invictus. A fost primul care a câștigat o medalie la Toronto”, relatează Costi nefericita întâmplare pentru Q Magazine.

După explozie, Costi Slăniceanu și-a pierdut conștiența. Ceea ce s-a întâmplat cu el după aceea a aflat de la colegi, nu sunt amintirile proprii. A fost evacuat în primă fază la baza din Kandahar, după aceea la baza din Bagram, iar în final la un spital din Germania.

Am stat șase luni în spital, prima lună fiind în comă indusă pentru a mi se închide rănile. Am suferit mai multe traume: piciorul stâng amputat din încheietura genunchiului; piciorul drept arsură de gradul 4 de la gleznă până sus la coapsă, cu transplant de piele luată de pe spate, antebrațul drept, abdomen și de pe bontul amputat; dublă fractură deschisă de os sacru; traumatisme la coloana vertebrală; dezlipire totală de retină la ochiul stâng; multiple schije în corp, pe care le port și în prezent. Din cauză că am stat mult timp în comă, am făcut embolie pulmonară de două ori. S-au adunat multe. Am fost lăsat să plec din spital în 21 noiembrie”, povestește militarul.

Costi Slăniceanu a început încă din spital recuperarea psihică și recuperarea motorie. Este recunoscător doctorilor, care au făcut totul pentru a-l salva, și psihologului, care l-a ajutat să depășească momentul și să-și recapete încrederea în sine. Dar, dincolo de ajutorul specializat primit, sprijinul lui a fost soția, Simona Florentina. O cunoscuse înainte cu un an. După ieșirea din comă, Simona a venit la spital și a stat cu el timp de 2 luni, zi de zi, sacrificându-și locul de muncă. A fost un moment de răscruce în relația lor, pentru că Simona a văzut că bărbatul de care se îndrăgostise nu mai este la fel. La trei ani de la accident, cei doi s-au căsătorit. Acum au și doi băieți, de care sunt foarte mândri: Marius Andrei și Rareș Ștefan.

În anul următor, a început din nou să lucreze. De această dată, la Baza de Instruire pentru Apărare CBRN „Muscel”, unde este și în prezent.

Abia prin 2014 a aflat de proiectul Invictus. L-a contactat maiorul Patrick Luca și a început să-l familiarizeze cu acest proiect și să-l prezinte opiniei publice.

„Am început să facem cunoscut opiniei publice proiectul Invictus prin ieșiri cu bicicleta prin parcuri, participând la maratoane, la triatloane, aici la Pitești. A venit 2016, când noi credeam că o să fim chemați să participăm la a doua ediție a competiției Invictus, din Florida. Dar am fost, în calitate de observatori, să vedem cum se desfășoară. Iar în 2017, am fost invitați oficial de către organizatori, la Toronto. Am fost 15 sportivi, eu participând la proba de ciclism, la handbike, adică bicicletă cu pedale la mâini. Scopul meu a fost să nu abandonez cursa, dar nici să ies ultimul, ceea ce s-a și întâmplat. M-am clasat în prima jumătate a clasamentului, îmi povestește eroul, care își amintește că au fost foarte bine primiți acolo.

„Mă bucur că mi-am reprezentat țara și la jocurile Invictus, cum am reprezentat-o, cu mare drag și mândrie, și în teatrele de operații. Sper să pot să o reprezint în continuare, făcându-mi datoria față de ea”, spune Costi Slăniceanu.

Cuvintele spuse de el nu sunt simple lozinci. În voce i se simțea inima plină de dragoste față de țară și de oameni.

Costi consideră că sportul îți dă încredere în tine, te ajută să-ți menții tonusul, atât fizic cât și muscular. Prin sport, prin Invictus, arăți celorlalte persoane care au trecut prin traume asemănătoare că nu trebuie să te plafonezi, nu trebuie să te închizi în casă. Continuarea o găsiţi AICI!

 

About The Author

Related posts