VIDEO. Teii care păstrează răcoarea unui secol de amintiri. Povestea Colegiului „Dinicu Golescu”, una dintre clădirile-simbol ale Câmpulungului.
Sunt locuri în Câmpulung care nu au nevoie de explicații pentru a-ți transmite că au o poveste.
Trebuie doar să te oprești pentru câteva clipe.
Colegiul Național „Dinicu Golescu” este unul dintre aceste locuri. Clădirea impunătoare, cu arhitectura sa elegantă, privește de aproape un secol spre strada Negru Vodă, iar în fața ei, teii așezați de-a lungul aleii creează, în zilele toride, un adevărat tunel de verdeață și răcoare.
Vezi această postare pe Instagram
Pentru generații întregi de câmpulungeni, locul acesta nu înseamnă doar o școală.
Înseamnă începuturi.
Înseamnă emoția primei zile de liceu, pașii grăbiți ai elevilor către clase, întâlniri înainte de ore, despărțiri după ultima oră și, poate cel mai important, amintiri care rămân mult după ce uniforma și catalogul au dispărut din viața unui om.
O clădire ridicată pentru generații
Istoria Colegiului Național „Dinicu Golescu” începe însă cu mult înainte ca actuala clădire să existe.
Instituția a fost înființată la 1 septembrie 1894, prin Ordinul Ministerului Cultelor și Instrucțiunii Publice nr. 583/1894, sub denumirea de Gimnaziu real-umanist. A fost prima instituție de învățământ secundar din Câmpulung Muscel.
Timp de decenii, școala a crescut, iar nevoia unui local nou a devenit tot mai evidentă.
În 1925 a început construcția clădirii actuale, iar lucrările s-au încheiat în 1937. Inaugurarea localului a avut loc la 15 noiembrie 1937.
Astăzi, privind fațada, poate fi greu să ne imaginăm câtă istorie s-a strâns între zidurile ei.
În 2027, clădirea are aproape 90 de ani.
Dar instituția pe care o găzduiește are 132 de ani de existență.
Sunt aproape nouă decenii de când actualul imobil a devenit parte din peisajul Câmpulungului și mai bine de un secol de când aici se formează generații de elevi.
Și apoi sunt teii…
Poate că, pentru un trecător grăbit, sunt doar niște copaci.
Pentru cei care cunosc locul, însă, teii din fața colegiului fac parte din atmosfera acestui colț de oraș.
Vara, coroanele lor se apropie și se întrepătrund deasupra aleii, transformând drumul într-un culoar verde.
Un tunel de răcoare.
Lumina se strecoară printre frunze, iar zgomotul orașului pare pentru câteva momente mai îndepărtat.
Este una dintre acele imagini pe care Câmpulungul încă le păstrează și care nu pot fi înlocuite de nicio construcție modernă.
Nu avem, deocamdată, o documentare oficială care să confirme exact anul în care au fost plantați teii și, implicit, vârsta lor. De aceea, ar fi nedrept să spunem că au exact aceeași vârstă cu imobilul.
Dar un lucru este sigur: ei fac parte astăzi din imaginea locului și din memoria colectivă a celor care au trecut pe aici.
Iar fotografiile cu aleea acoperită de frunze spun, poate, mai mult decât ar putea-o face o cifră.
Dinicu Golescu, privind spre școala care îi poartă numele
În fața clădirii se află și statuia lui Dinicu Golescu, omul al cărui nume este purtat de colegiu.
Monumentul a fost amplasat în 1994, cu ocazia centenarului instituției, și este opera sculptorului Adrian Radu.
Așezată în fața clădirii, statuia pare să facă legătura între trecut și prezent.
În spatele ei se află o școală care a traversat schimbări politice, reforme ale educației, războaie, generații și epoci.
În fața ei trec, zi de zi, alți elevi.
Unii vor pleca după patru ani și își vor construi vieți în alte orașe sau în alte țări.
Alții se vor întoarce.
Dar pentru foarte mulți dintre ei, imaginea colegiului și a teilor din fața lui va rămâne undeva în memorie.
Un loc care nu îmbătrânește
Poate că aceasta este frumusețea unui loc istoric.
Nu faptul că este vechi.
Ci faptul că continuă să fie viu.
Aceeași clădire care a primit generații de elevi în urmă cu aproape nouă decenii primește și astăzi tineri care își încep propriile povești.
Aceleași ferestre privesc spre oraș.
Aceeași alee este străbătută de pași grăbiți.
Iar teii își întind coroanele deasupra celor care trec pe sub ei, oferind vara ceea ce orașul modern oferă din ce în ce mai rar: umbră, liniște și răcoare.
Poate că nu știm încă vârsta exactă a acestor tei.
Dar știm că sunt parte dintr-un peisaj care a devenit, în timp, emblematic pentru Câmpulung.
Și poate că, peste alți zeci de ani, cineva va privi fotografiile de astăzi și va spune:
„Așa arăta Câmpulungul când eram copil…”
Pentru că uneori, patrimoniul unui oraș nu stă doar în ziduri și monumente.
Stă și în copacii care le-au ținut umbră.
În aleile pe care au trecut mii de oameni.
În clădirile care au ascultat generații întregi de clopoțel.
Și în amintirile pe care locurile acestea refuză să le lase să dispară.
