În fiecare an norul luminos se pogoară doar deasupra Bisericii Ortodoxe în timpul Sfintei Liturghii ce se săvârşeşte la Schimbarea la Faţă a Domnului. Actuala biserică unde se află şi maici române a fost refăcută în anul 1911. În momentul în care începe Privegherea din vârful muntelui se vede pe cerul întunecat, dinspre Nazaret, la o distanţă destul de mare o formaţiune noroasă portocalie ce vine aproape perpendicular spre biserică.
Lumea prezentă la slujbă aşteptând cu emoţie şi nerăbdare momentul petrecerii acestei minuni este extrem de bucuroasă de ceea ce vede. Norul capătă diferite forme, din el desprinzându-se fâşii, sfere luminoase rotunde lunguieţe căzând uşor peste cei prezenţi, lăsând un miros Divin, un miros de crin amestecat cu smirnă şi tămâie. Acest fenomen se repetă an de an, spun cei care s-au bucurat de minuni. Fenomenul a intrat şi în atenţia unor cercetători care au ajuns la concluzia că este o minune Dumnezeiască.
Maicile române au făcut şi ele următoarele declaraţii cu privire la această minune. ,,Dintr-o dată cerul s-a deschis ca o carte dintr-o dată norul venea măiestos şi se apropia încet pe munte. Şi ajungea să atingă aproape pământul. Nu bătea vântul, nu era nicio adiere, doar luna strălucea. În două minute nu se mai vedea nici stelele, aşa de des era norul”, au spus acestea. Un alt pelerin a afirmat următoarele ,,Cuvintele sunt extraordinare de mici să exprimi ce simţi când bucăţelele acelea de vată, vin şi le atingi cu mâinile, le simţi pe chip. Ai vrea să te urci pe acea bucată şi să pleci, să nu mai şti nimic”.
Muntele Tabor, locul Schimbării la Faţă a Mântuitorului Hristos, se află în Galileea de Jos, la capătul de nord-est al Văii Iezreel, la 17 km depărtare de Marea Galileei şi 9 km de Nazaret. Mai este cunoscut sub numele de Har Tavor, Itabyrium, Jebel et-Tur (în arabă, Muntele Taurului) şi Muntele Schimbării la Faţă a Domnului. Muntele, al cărui vârf atinge 575 m deasupra nivelului mării, este o regiune ridicată a scoarţei terestre şi nu este un vulcan stins, deşi arată precum unul.
Este foarte abrupt dinspre nord, dar gol şi fără formă dinspre sud şi este izolat, cu excepţia părţii de apus, unde un lanţ îngust îl uneşte cu dealurile Nazaretului. La baza muntelui sunt trei sate arabe: Shibli la est, Umm Al-Ghanam la sud-est şi Deburiah la vest. În apropiere se mai află satul arab Iksal, care ar putea fi cel pomenit de Isus Navi, sub numele de Chisloth-tabor (Isus Navi 19, 12).
Localizat strategic la răscrucea dintre vechiul drum principal nord-sud din Galileea şi drumul est-vest al Văii Iezreel, muntele, vizibil în toată regiunea, a fost o fortăreaţă importantă în timpul primului şi celui de-al doilea templu şi în perioadele de stăpânire greacă şi romană. În vechime erau mai multe drumuri care treceau prin apropierea lui: Via Maris – din Valea Iezreel către Marea Galileei, un alt drum din Galileea de jos în cea de sus prin Valea Taborului, şi încă unul prin Ein Dor şi în jurul Dealului Moreh. De pe munte se vede o privelişte largă şi minunată a Văii Iezreel şi a dealurilor care o înconjoară, inclusiv Givat Hamoreh, iar către nord Muntele Ermon.
Muntele Taborului – un loc însemnat în Vechiul Testament
Muntele Tabor a avut un rol important în istoria biblică şi este pomenit de mai multe ori în Sfânta Scriptură. Potrivit Tradiţiei Bisericii, aici a pustnicit Melchisedec, preotul Dumnezeului celui Preaînalt. Sfântul Atanasie cel Mare istoriseşte că Melchisedec era fiul împăratului Salimului, de neam păgân şi închinător la idoli. Însă, cugetând el la cele dumnezeieşti, L-a cunoscut pe Făcătorul cerului şi al pământului. Văzând păgânătatea tatălui său, care vroia să jertfească pe unul din cei doi fii ai săi idolilor, Melchisedec a fugit şi s-a pustnicit în codrul de pe Muntele Tabor.
Acolo a petrecut vreme de 7 ani, hrănindu-se, precum mai târziu Sfântul Ioan Înaintemergătorul, din mugurii copacilor şi cu miere sălbatică şi bând roua cerului. După trecerea celor 7 ani, Dumnezeu i-a descoperit patriarhului Avraam petrecerea cea minunată a lui Melchisedec, trimiţându-l să-l întâlnească pe acesta şi să fie binecuvântat de el (potrivit Facerea 14, 18-20).
Fiindcă din atâta amar de popoare, el singur L-a cunoscut pe Atotputernicul Dumnezeu şi L-a cinstit mai mult decât pe părinţii săi de neam împărătesc, şi s-a învrednicit de atât de mult dar de la Dumnezeu, încât s-a sfinţit ca prooroc şi preot al lui Dumnezeu Cel Preaînalt, preînchipuindu-L pe Însuşi Hristos, precum spune psalmistul: ,,Tu eşti preot în veac, după rânduiala lui Melchisedec” (Psalm 109, 4).
Despre care grăieşte şi Sfântul Apostol Pavel: ,,Că Melchisedec acesta, împăratul Salimului, preotul lui Dumnezeu celui Preaînalt, care au întâmpinat pre Avraam când s-a întors de la tăierea împăraţilor, şi l-au blagoslovit pre el; căruia şi zeciuială din toate i-a împărţit Avraam; întâi adică tâlcuindu-se Împăratul dreptăţii, iar apoi şi împăratul Salimului, care este Împăratul păcii. Fără tată, fără mamă, fără număr de neam, nici început zilelor, nici sfârşit vieţii având; ci asemănat fiind Fiului lui Dumnezeu, rămâne preot pururea” (Evrei 7, 1-3). Muntele Tabor este menţionat prima oară în Scriptură când Isus Navi împarte Pământul Făgăduinţei celor 12 seminţii ale lui Israil; el este pus ca hotar între 3 seminţii – Zavulon, Isahar şi Neftalim – precum scrie: ,,Se împreună hotarele la Tavor” (Isus Navi 19, 22). Apoi, este ales de Devora, Proorociţa şi Judecătoarea poporului lui Israil, ca loc pentru bătălia dintre evreii aflaţi sub conducerea lui Varac şi armata lui Iavin, împăratul Hanaanului, comandată de Sisara (potrivit Judecători, 4). Şi acolo, în Muntele Taborului, Varac îl biruie pe Sisara, cu minune dumnezeiască, despre care grăieşte şi Proorocul David: ,,Fă-le lor ca lui Madiam, şi Sisarii, ca lui Iavin la Râul Chison. Pierit-au în Aendor (sau Ein Dor), făcutu-s-au ca gunoiul pământului” (Psalmi 82, 9-10).
Mult mai târziu, în zilele celui de-al doilea Templu din Ierusalim (a cărui construcţie a fost terminată în anul 515 î.Hr.), Muntele Tabor era unul dintre vârfurile de pe care se obişnuia să se aprindă focuri, pentru a vesti satelor din nord sărbătorile şi lunile noi.
Muntele Tabor – locul Schimbării la Faţă a Mântuitorului Hristos
Potrivit Tradiţiei Bisericii, Muntele Tabor este locul unde Mântuitorul S-a schimbat la Faţă înaintea ucenicilor Săi. Evenimentul este istorisit de Sfinţii Evanghelişti Matei (17, 1-9), Marcu (9, 2-9) şi Luca (9, 28-36) şi de Sfântul Apostol Petru în cea de-a doua epistolă a sa (II Petru 1, 18), însă nici unul nu menţionează că a avut loc pe Muntele Taborului. Primul care situează acest moment important din viaţa Domnului ca petrecându-se pe Tabor este Origen († 251). Apoi, în secolul al IV-lea, Sfinţii Chiril al Ierusalimului şi Epifanie al Ciprului şi Fericitul Ieronim vor spune aidoma.
Lăcaşuri de închinăciune pe Muntele Tabor
Astăzi, pe Muntele Taborului sunt două biserici: biserica ortodoxă Sfântul Prooroc Ilie, spre nord-est, şi bazilica franciscană cu hramul Schimbarea la Faţă a Domnului, spre sud-est. Pe munte mai sunt ruinele construcţiilor de apărare ridicate în vremea lui Flavius Josephus, ale fortificaţiilor ridicate de saracini, ca şi ale altor biserici din vechime.
În secolul al IV-lea, pe platoul din vârful muntelui, Sfânta Împărăteasă Elena a ridicat o biserică în cinstea Schimbării la Faţă a Mântuitorului. După cum mărturiseşte Nichifor Calist, ea a ridicat şi o biserică întru pomenirea binecuvântării patriarhului Avraam de către Melchisedec. În jurul anului 570, erau 3 biserici bizantine, despre care relatează Antoninus din Piacenza; în 723, episcopul Willibald de Eichstatt pomeneşte doar de o biserică închinată Mântuitorului, lui Moise şi Ilie; este posibil să fi fost trei capele unite într-o singură biserică.
În 803, erau 4 biserici şi o mânăstire; în 1101, cruciaţii au construit o biserică mai mare. Pe lângă acestea, pe versanţii muntelui erau mai multe chilii pustniceşti, atât în perioada bizantină, cât şi mai târziu, în vremea cruciaţilor. Nici Muntele Tabor nu a fost ocolit de năvălirile arabe, datorită poziţiei sale geografice strategice, la răscrucea principalelor drumuri din regiune.
În 1183, o parte a armatei sultanului Saladin urcă pe munte şi jefuieşte mânăstirea ortodoxă, iar după câţiva ani, în 1187, şi pe cea catolică, fortificată. Începând din 1212, musulmanii construiesc ziduri masive şi fortificaţii pe întregul platou al muntelui, pentru a păzi drumul către Acra. În 1217, după un atac al cruciaţilor aproape reuşit, musulmanii distrug fortificaţiile. În 1228, mânăstirea catolică este reconstruită, iar în 1255, Muntele Tabor este încredinţat cavalerilor ospitalieri ai Sfântului Ioan al Ierusalimului – cavalerii de Malta de astăzi. Însă, în 1263, sultanul Egiptului şi Siriei din acea vreme, Baybars I (cca 1233-1277), distruge biserica şi transformă muntele într-un parc regal de vânătoare pentru mamelucii săi. În secolul al XIV-lea, la praznicul Schimbării la Faţă a Domnului, neputând ridica alte lăcaşuri de închinăciune, creştinii împodobeau bisericile ruinate de pe vârful muntelui cu steaguri, obicei care a continuat multe secole.
Din pricina războaielor şi a ocupării Ţării Sfinte de către musulmani, biserica ridicată de Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena a căzut în paragină, din ea rămânând cele trei sfinte altare, sfânta masă şi câteva bucăţi de mozaic, păstrate până astăzi. După 1800, aici s-a sălăşluit un călugăr român, trimis de patriarhul Ierusalimului, împreună cu un ucenic. Vreme de 16 ani, el a strâns piatra necesară pentru refacerea bisericii şi apoi a pornit să rezidească lăcaşul, ctitor fiind Irinarh Rosetti. Construcţia a început în 1859, însă în iarna aceluiaşi an monahul a murit.
Actuala biserică ortodoxă de pe Muntele Taborului, închinată Sfântului Prooroc Ilie, unde se află şi maici românce, a fost reconstruită în 1911. Ea aparţine Patriarhiei Ierusalimului şi este considerată prima mare ctitorie românească din Ţara Sfântă. Tot aici, pe latura de nord-vest a platoului muntelui, se află grota lui Melchisedec.
Biserica franciscană cu hramul Schimbarea la Faţă a Domnului a fost ridicată mai întâi în 1873, şi apoi, între anii 1921-1925, arhitectul Vaticanului a înălţat o bazilică impunătoare şi hanul Casa Nova. Ea a fost construită pe ruinele unei biserici bizantine din secolul al V-lea sau al VI-lea şi a celei ridicate de cruciaţi în secolul al XII-lea. În general, ghidurile turistice pomenesc doar de această bazilică franciscană, trecând sub tăcere existenţa bisericii ortodoxe.
