2.8 C
Campulung Muscel
sâmbătă, 7 decembrie, 2024

Un parlamentar de Muscel, proprietarul primului automobil din România

Alte Știri

O poveste cu aromă medievală scoate la iveală faptul că proprietarul primului automobil din România a fost un parlamentar de Muscel. În anul 1889 baronul Bellu a achiziţionat un Peugeot cu 4 CP, ce l-a transformat rapid într-un personaj  aparte al Bucureştiului, baronul sfidând pe toată lumea cu automobilul său, cu care a traversat vreme de şapte ani uliţele Capitalei.

Cine a fost Barbu Bellu?

Fără îndoială, când auzi acest nume, te duci cu gândul la cel mai mare cimitir din România. Şi pe bună dreptate această asociere! El a donat 28 de hectare de teren pentru extinderea cimitirului. Cel de-al doilea fiu al lui Alexandru Bellu, Barbu Bellu (1825-1900) era baron austriac (moştenise titlul de la unchiul său Constantin Bellios, care-l primise în 1817, de la împăratul Francisc I), dar a deţinut şi înalte demnităţi publice şi domneşti, ca aproape toţi cei din neamul lui, începând cu cea de paharnic şi continuând cu cea de membru al Curţii de Apel, deputat, ministru al Cultelor, ministru al Dreptăţii, senator.

Şi-a făcut studiile în jurul anului 1843, în Grecia, iar din 1850 a devenit judecător la tribunalul judeţului Ilfov, din 1852, conducând instituţia respectivă. În 1856 a fost numit procuror la Curtea de Argeş. La 7 februarie 1862, Barbu Bellu a devenit Ministru al Culturii, funcţie din care a demisionat la 24 iunie 1862, după asasinarea primului ministru, Barbu Catargiu, vărul său. Apoi, pentru timp de aproape două luni (14 iunie – 8 august 1863), a ocupat funcţia de ministru al Justiţiei (Dreptăţii) în Guvernul Nicolae Creţulescu.

A fost membru al Parlamentului, din partea judeţului Muscel, în 1859, 1861 şi 1864. În 1866, împăratul austriac Francisc Iosif i-a acordat titlul de baron. După abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza, Barbu Bellu s-a retras din viaţa publică, dar a rămas unul din cei mai bogaţi oameni ai României.

E nedrept ca numelui Bellu să-i fie asociat doar un cimitir, fie el şi cel mai cunoscut din România. Istoria acestei familii de aromâni venită din Pindul Macedoniei în Ţara Românească se leagă de multe monumente reprezentative pentru cultura şi patrimoniul nostru. Dintre aceste ansambluri arhitecturale, unul zace însă într-o stare de paragină cruntă, la mai puţin de 40 de kilometri de Bucureşti, în comuna Goştinari. Privind astăzi ruinele fostei curţi boiereşti şi a bisericii din comuna giurgiuveană nu poţi să nu te gândeşti la cât de falnic arătau acestea în secolul al XIX-lea, când proprietarii lor, cei din familia Bellu, oameni puternici şi influenţi, făceau şi desfăceau iţele politicii nu doar în Ţara Românească, ci în întreaga regiune. Şi pentru că multe dintre istoriile acestor personaje pitoreşti sunt azi cvasi-necunoscute – şi pentru că, în mintea multora, numele „Bellu” înseamnă doar cel mai cunoscut cimitir din Bucureşti şi din ţară – se cuvine ca, înainte de toate, să vorbim despre familia Bellu.

Cine sunt ei? Cum au ajuns pe meleaguri româneşti şi când?

De origine aromână şi venind din localitatea Moscopole, Macedonia, familia Bellu făcea parte din aşa numiţii „armatolos” sau „kleftes”, triburi de războinici şi bandiţi din nordul Greciei, care au jucat un rol important în timpul războiului de independenţă al acestei ţări. Cel mai vechi strămoş cunoscut a fost un anume Georgio (Gheorghe) Bellio, care este menţionat undeva la începutul secolului al XVIII-lea. Acesta a avut o fată şi doi băieţi: Ion şi Dumitru. Cel din urmă s-a căsătorit cu Despa (derivat din Despina, înrudit cu Despot, însemnând stăpâna/doamna), cu care a avut o fată şi trei băieţi: Gheorghe, Ştefan şi Costache (Constantin). Primul care a venit în Ţara Românească a fost chiar acest Constantin (Costache) (1772-1838), care, în calitatea sa de bancher şi de negustor îl însoţise pe Ioan Gheorghe Caragea Vodă la venirea şi la plecarea din Ţara Românească. Ulterior, Constantin ajunge la Viena, la curtea lui Francisc I. Pentru serviciile aduse Imperiului Habsburgic a primit titlul de baron. Însă nu Constantin avea să fie cel mai cunoscut din neamul său, ci copiii şi nepoţii fratelui său Ştefan (Constantin a murit necăsătorit). Ştefan (1767-1833) a ajuns şi el în Ţara Românească la scurt timp după fratele său, pe la începutul secolului al XIX-lea. Şi-a schimbat numele în Bellu şi, pentru a se împământeni, s-a căsătorit în Craiova cu Elena Bălcescu. A ajuns să ocupe demnităţi importante, precum cea de mare logofăt şi mare vistiernic. A avut nouă copii, dintre care opt au ajuns la maturitate: şase fete şi trei băieţi (Constantin, Dumitru şi Alexandru/Alecu). Primul dintre băieţi, Constantin (1787-1851), ajuns mare logofăt în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu şi căsătorit cu Elena Mavrocordat, a avut la rândul său doi copii: Ioan şi Sofia. Cel de-al doilea băiat al lui Ştefan Bellu, Dumitru (1790-1863), a ocupat şi el scaunul de mare logofăt şi chiar de deputat. În 1856 obţinea reînnoirea titlului de baron de Austria, atât pentru el, cât şi pentru ceilalţi doi fraţi, privilegiu moştenit de la unchiul său. Ultimul băiat al lui Ştefan Bellu, Alexandru/Alecu (1796-1853), s-a căsătorit cu Irina, fiica Zincăi Paleologu şi a banului Barbu Văcărescu, şi a ocupat demnităţi la fel de importante ca şi fraţii săi. A avut patru băieţi: Ştefan, Barbu, Gheorghe şi Costache/Constantin, ultimii doi, morţi la Paris, fără urmaşi pe linie masculină. Ştefan (1824-1902) a ocupat scaunul de deputat. S-a căsătorit cu Eliza Ştirbei, fata principelui Barbu Ştirbei, şi a avut trei copii: Alexandru, Irina şi Grigore. Cât îl priveşte pe Barbu Bellu (1825-1900), el este un personaj pitoresc al Bucureştilor antebelici. N-a fost doar ministru şi baron al Imperiului Austro-Ungar, dar şi primul posesor de autovehicul din România (1889). Şi tot el este cel care a donat municipalităţii de-acum celebrul teren pe care s-a construit ulterior cimitirul care-i poartă numele. Ne vom opri aici cu arborele genealogic, chiar dacă am fi putut continua cu linia lui Alexandru (1850-1921), cunoscut fotograf şi colecţionar, fiul lui Ştefan Bellu. Pentru a ne face o imagine clară a puterii pe care o avea în secolul al XIX-lea această familie amintim faptul că terenurile acesteia din Bucureşti se întindeau de la Piaţa Chirigii până la Şoseaua Viilor de astăzi, precum şi pe Podul Mogoşoaiei sau pe str. Dionisie Lupu. Casele de pe Calea Victoriei, donate de familie statului român, sunt astăzi sediul Academiei Române, căreia un alt Bellu, în 1941, i-a lăsat întreaga sa avere. În 1930, Eliza Bellu, născută Ştirbey, a donat, tot Academiei Române casele şi via sa din Urlaţi.

Azi la Goştinari se mai văd doar ruinele bisericii, ale zidului de incintă şi ale turnului-clopotniţă, posibil şi beciurile caselor boiereşti. Biserica schitului „Barbu Bellu” a fost construită în anul 1818 chiar de către vistiernicul Ştefan Bellu (1767-1833). Interes scăzut al familiei Bellu pentru curtea de la Goştinari Fiul său, care se numea tot Barbu, este cel care în 1927 a donat întregul complex Bellu din Urlaţi, Muzeului de Istorie şi Arheologie Prahova, devenind secţie a acestuia. De asemenea, acelaşi Barbu Bellu a dăruit Bibliotecii Academiei Române, încă din 1913, un manuscris (inv. BAR sub nr. 4222) din versurile lui Iliad (Ion Heliade Rădulescu), scris cu alfabet de tranziţie pe la mijlocul sec. al XIX-lea.

 

Ultimele Știri

Unde poți găsi în Câmpulung Muscel, plăcintă crocantă cu vișine ca la McDonald’s

Unde poți găsi în Câmpulung Muscel, plăcintă crocantă cu vișine ca la McDonald's. Un desert fierbinte şi deosebit cu...

Alte știri din aceeași categorie